Trenul, pruna si branza

Calatoriile cu trenul au fost cele mai traumatizante pentru mine – in special cea de intoarcere in Oradea. Am plecat din Bucuresti oarecum optimisti si increzatori in succesul prestatiei noastre la olimpiada. Agitatia si life-styleul unui asmenea oras mare au fost oarecum stimulative, in special pentru mine care sunt o putoare intergalactica, adica lenes pentru cei care nu cunosc slangul local. Entuziasmul insa ne-a pierit destul de repede cand ne-am gasit compartimentul in tren. Mai erau doua doamne si o domnisoara care dupa straie nu pareau a fi prea familiare cu portul modern. Pana aici totul ok. Ne punem bagajele sus si ne asezam. Nu peste mult timp aflam ca sunt din Carei si nu prea stiu limba romana. Erau maghiare. Ne era un pic groaza ca respectabilele doamne si domnisoara trebuiau sa ne tina de urat pana la Oradea. Incepem noi sa discutam si sa incercam sa alungam tacerea ce se instalase in timp ce am inceput sa le analizam din priviri. Era chiar ok daca numai vizual trebuia sa le analizam, dar nu peste mult a inceput si analiza olfactiva cand ne-au semi plesnit nishte semi izuri. Eu eram cel mai aproape de doamne. Am zis sa deschidem geamul dar una din ele a inceput sa faca crize si sa bolboroseasca pe maghiara tot felul si sa ne arate ca o dor urechile. Parca era o scena rupta din ceva adunare a pocaitilor unde oamenii se ridica in picioare urla, rad si vorbesc in diferite limbi ce le trimite Dumnezo pa teava. Turnul Babel. Ne-am mirat putin dar am continuat noi discutiile noastre. Nu peste mult dupa asta am simtit ca ma plesneste un iz ceva mai puternic ca inainte. Incercam sa il ignor dar nu puteam. Privirea mi se indreapta spre respectabilele doamne si vad ca una din ele si-a scos picioarele din pantofi. Brusc izul se intensifica si am crezut ca mi se opreste ficatul, imaginea mi se semi innegrise si respiratia mi s-a taiat. Imi intorc privirea spre ai mei din echipa si observ niste fete acre cu ochii usor inrositi. Ne uitam toti inspre geam si apoi unii catre altii si incepem sa radem. Chiar ma mir ca am mai putut rade dupa faza respectiva. Cum omul si mai ales romanul este foarte adaptabil oricarei situatii ne-am conformat si noi cu mirosul si am inceput usor sa ne obisnuim din pacate. Trenul insusi accelera parca din ce ince mai tare ca si cum ar avea si el simturi omenesti, vroind si el la randul lui sa scape de acest cosmar. Pe Gicu l-a inceput un ras isteric. Tot ce se intampla in acel compartiment incepea sa ni se urce la cap si sa aiba tot felul de efecte psihedelice asupra noastra… mai ceva ca ciupercile fermecate. Efectul rasetelor frenetice au inceput sa se intensifice fiind intrerupt, in cazul meu, brusc de o stare foarte ciudata. Am crezut ca mi-au cedat creierii. Nu stiam ce se intampla. Mi se schimbau culorile la fata mai ceva ca la curcubeu: verde, albastru, indigo, rosu, oranj, galben si apoi din nou de la capat. Imi intorc capul din nou catre respectabilele doamne si ce sa vad.. nici ca-mi trecea prin minte.. si a doua doamna s-a descaltat. Urticaria incepea sa imi dea tarcoale. A trebuit sa fac rapid rocada cu Alina si sa deschid geamul. Era ceva ireal.
La urmatoarea oprire am inceput sa cautam un compoartiment gol, ca asa ceva chiar nu se mai putea. In final am gasit unul. Ne-am mutat acolo direct. Era ca si cum am fi scapat de vreo camera de gazare din ceva lagar nazist si apoi gasiti de vreo regina care ne-a invitat sa petrecem noaptea la palat. Apoi lucrurile au inceput sa se clarifice ca inspre dimineatza pe cand sa ajungem la Oradea deveneau din ce in ce mai vagi din cauza somnului.